Azi e ziua ei

Azi e ziua mamei. De-a lungul timpului am scris diverse amintiri cu ea. Una foarte timpurie, inaintea varstei de un an, aparuta in timpul unei terapii, o gasiti aici. Despre mersul la strand si privirea calda si admirativa a mamei vedeti aici. Despre cum reusea sa isi de-a seama de caracterul omului dintr-o privire si dintr-o porecla sa il si exprime, gasiti la acest link. De ce mama era asemeni lunii mai, in care s-a nascut, am povestit aici. Despre cum era mama nu am scris insa niciodata, pentru ca nu poti cuprinde un om in cuvinte, iar ce cuprind cuvintele ar fi doar impresiile si amintirile mele despre cum cred eu ca existenta ei a marcat existenta mea. Dar nici despre asta nu am certitudini, pentru ca nu incetez sa descopar amprente subtile ale timpului ei petrecut cu mine sau pentru mine. Ma bucur uneori melancolic, alteori amuzat de amintiri frumoase, cateodata le impartasesc cu cate cineva si sunt tot mai sigur ca nimeni apropiat nu pleaca de langa tine, ci doar schimba modul in care comunica. E adevarat ca dupa ce ai capatat obisnuinta sa vorbesti in cuvinte, tacerea asternuta pare un fel de “fara semnal” sau “in afara ariei de acoperire”. Uneori insa tacerea capata glasul emotiilor si amintirilor si atunci din “fara semnal” se transforma in “semnal slab” si primesti cate un mesaj. Un fel de boare de parfum in bataia unui vant puternic, care nici nu mai stii ce a fost sau daca a fost.

Tot azi de implinesc aproape 6 ani de cand mama era internata de doua saptamani si am primit asigurari ca se insanatoseste, totul dovedit cu cifrele din buletinele de analiza. Starea ei mie imi spunea insa altceva. Am aflat atunci ca spitalul respectiv nu are numai personal medical ci a angajat si un “stand-up comedian”. E drept ca fara voie si cam grotesc. M-a sunat atunci un domn de la registratura spitalului dis de dimineata, in ziua in care, la pranz, trebuia sa o externez. Domnul s-a declarat foarte bucuros ca ma gaseste, mi-a zis ca de ieri incearca sa dea de mine si nu reusea pentru ca scrisesera gresit numarul de telefon colegii la internare. Norocul lui – sau a zis ca e al meu, chiar nu mai stiu – a fost ca ma interesasem de ingrjire la domiciliu la chioscul particular gazduit in cadrul spitalului, unde lasasem eu numarul de telefon corect. Dupa acest preambul promitator care mi-a suscitat interesul, asteptam sa imi spuna care e norocul acela. Mi-a spus ca “Mama dumneavoastra a murit ieri”. Am fost prea socat ca sa ma infurii atunci, dar din cand in ma mai apuca cand imi amintesc si uneori mai si spun povestea asta celor care ar vrea sa o asculte. Nu e intentia mea sa vorbesc mai mult despre asta sau sa deschid seria de comentarii pe tema sistemului care e pervertit sau perverteste. Dupa cum nu am nici intentia sa dau glas nemultumirilor, surzenilor si tacerilor din relatia mea cu mama, care nu era neaparat ideala. Dar ce relatie este ideala? Nu am gasit insa o forma suficient de inspirata si care sa inspire pentru a da glas acestor, pana la urma, detalli care, de fapt, nu mai conteaza. Ele s-au decantat si sublimat din fluidul vietii mamei. In paharul vietii ei a ramas un amestec neuitat si multicolor de devotament, sensibilitate, delicatete si inspiratie. Facea multe lucruri la inspiratie si cu inspiratie, de la gatit si modul cum se imbraca, nimicurile pe care le colectiona in casa, poeziile pe care le scria, pana la parerile ei despre interpretari muzicale, oameni faimosi sau rude, in viata sau defuncti.

Poza cu ea nu e la intamplare, ci e impreuna cu tata. Au trait nedespartiti aproape 50 de ani si cred ca tot nedespartiti vor ramane si in memoria celor care i-au cunoscut pe amandoi. Au fost foarte diferiti, dar intr-un fel atat de apropiati, uniti de faptul ca erau doi visatori, dupa cum ii arata si poza. Tata un visator rational, riguros si principial. Mama o visatoare plina de emotie, sensibila si creativa. Eu nu i-am cunoscut asa cum ii arata aceasta poza, dupa cum nici cand erau in viata nu i-am cunoscut asa cum mi se reveleaza ei azi in gandurile mele. Azi imi zambesc uneori dimineata dintre icoanele de pe pervaz si stiu ca desi nu mai vorbesc, tacerea lor e mai graitoare ca oricand. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>