Eu si apa – episodul Lacul Tei

Una dintre cele mai vechi amintiri legate de pasiunea mea pentru apa, care probabil s-a intamplat inaintea varstei de un an, o gasiti aici. In jurul varstei de sase ani am invatat sa inot la Turda, de care ma leaga multe amintiri frumoase si o senzatie de libertate si aventura greu egalabile, pe care insa le voi povesti cu alta ocazie.

Strandul Tei Toboc

Povestea de acum este despre lacurile bucurestene, in verile toride ale anilor ’80. Multe dintre ele aveau stranduri amenajate, altele erau doar locuri improvizate de scalda si pescuit. Aproape de casa era strandul Tei Toboc unde ajungeam cu tramvaiul 16 pe care il luam doua statii, dupa care mergeam cam zece minute pe jos. Drumul asfaltat se forma din soseaua Petricani si traversa o mica ecluza care despartea lacul Tei de lacul Plumbuita, apoi urca usor pe langa o pepiniera de brazi. In soarele unei dimineti frumoase de vara si pentru cei 10-12 ani pe care ii aveam, cele zece minute de mers pe jos pareau mult mai lungi, iar peisajul neobisnuit, aproape patriarhal, devenea de-a dreptul spectaculos si imaginatia zburda, marcata de lecturile copilariei. Strandul era umbrit de doua randuri de plopi inalti si tapetat pe jos cu o iarba crescuta in voie, destul de rara si niciodata cosita. Intre firele verzi simteai pamantul uscat si crapat al acelor veri. Dupa ce se termina scoala, in iulie si august, mergeam adesea cu mama dis-de-dimineata si ajungeam acolo in jur de opt si jumatate, maxim noua. Mama zicea tot timpul ca trebuie „sa prindem ultravioletele”. O notiune destul de abstracta pentru mine, dar pe care am luat-o intotdeuna ca pe o regula. Imi imaginam ca ultravioletele aveau un fel de program de lucru lejer si apareau pentru doritori doar dimineata si seara, in rest se retrageau pentru siesta. Nu am vazut, nu am prins nicio astfel de raza, dar am constatat ca se ocupau de innegrirea pielii, destul de repede si fara usturime. Cand ajungeam acolo, cautam unul din locurile putine care sa ramana tot timpul in soare, cat mai aproape de malul lacului. Daca ajungeam tarziu trebuia sa ne asezam in umbra plopilor si cand ieseai din apa erai nevoit sa ramai langa malul apei, in soare, pana te uscai. Asezam pe jos cele doua prosoape mari de baie, cel rosu cu modele in zigzag si fratele lui bleumarin cu acelasi zigzaguri. Covorul de fire de iarba sustinea cele doua panze usoare si inainte de a te aseza, uitandu-te la modelul cu iz oriental, aveai impresia a doua covoare fermecate care levitau aproape de sol, gata de decolare.  

Ma dezbracam in graba si ma indreptam hotarat spre malul lacului. Nu alergam insa, caci crengutele marunte cazute din plopi, deveneau tepoase de-a dreptul, daca grabeai pasul. Malul avea margini de beton si doua bazine construite in apa care delimitau un spatiu sigur si ingradit cu o adancime de maxim un metru si jumatate. Dar eu depasisem varsta de stat in tarcul acela acvatic. Paseam pe marginea unuia dintre bazine pana la o scara care cobora in exteriorul acestuia. Ma lasam cu incredere in apa rece si, la acea ora a diminetii, cand apa era sau doar parea mai rece, incepeam sa inot rapid ca sa ma incalzesc. Mama ma urmarea de pe mal cu privirea, ceea ce ma determina dupa un timp sa ma misc mai relaxat, cu miscarile si respiratia elegant sincronizate. Ma bucura inotul propriu zis, dar si faptul ca sunt privit de ea si vom petrece impreuna o jumatate de zi, in natura si cu apa la indemana. Parea ca admiratia si increderea ei pentru mine, pleca din ochii ei asemenea unor raze ce strabateau malul, pluteau deasupra apei si ajungeau pana la mine inconjurandu-ma protector si aducandu-mi o stare de incantare pe care abia la maturitate am descifrat-o pe de-a-ntregul.  Era ca si cum intr-o camera neincalzita te asezi in dreptul unui resou care iti creste brusc temperatura si iti da o senzatie de comfort si relaxare. Aceasta perceptie si amestecul de sentimente pornind de la ea spre mine se alchimizau intr-un soi de incantare ce ma topea si ma mobiliza in acelasi timp. Expiram si imi coboram capul in apa, iar cand trageam aer scoateam capul putin peste suprafata apei, si trageam si cu ochiul la privirea ei. Nici nu mai tin minte daca o vedeam intr-adevar, sau dar o simteam si imi confirma sentimentul placut pe care il aveam.  De fiecare data cand ieseam din apa, ma lauda pentru cum am inotat, iar mie mi se parea ca efortul meu a fost rasplatit pe masura. Din cand in cand intra si ea in apa,  niciodata impreuna cu mine, ca sa ramana intotdeauna cineva sa pazeasca lucrurile. Nu imi dau seama cine ar fi fost atat de interesat de lucrurile noastre ca sa le fure si locul era destul de pustiu si pasnic, dar atunci nu imi puneam deloc aceasta intrebare. Corpul ei, altminteri plinut si miscandu-se oarecum greoi, in apa capata o gratie nebanuita. Expira si corpul se intindea pe apa si parca se alungea asemeni unui fus, dupa care inspira, adunandu-si bratele si picioarele langa bust. Si din nou expira relaxandu-se si alungindu-se in apa si din nou inspira adunandu-si in jurul bustului membrele. Se simtea in elementul ei, iar miscarea avea o naturalete si o siguranta pe care nu o vedeam de obicei. Unde se putea simti maternul si femininul mai neingradite si una cu cele inconjuratoare decat in apa? Un mic ocean de simtire, emotie si creativitate cum era mama se contopea in apa usor verzuie si linistita a marelui lac bucurestean. Mama intra o data poate de doua ori in apa, eu ieseam poate o data sau de doua ori din apa.

Dupa ora 10 se deschidea un chiosc de tabla care vindea sucuri. Era un soi de garaj-depozit, improvizat in chip de punct de vanzare. Vindea suc de zmeura din acela comunist si fermentat care stropea in jur cand il desfaceai, apa tonica, brifcor sau cico. Parca aveau si niste biscuiti simpli si din aceia cu ciocolata „Eugenia”, dar nu imi amintesc clar. Stiu ca stand la coada sa cumpar racoritoare, imi tot imaginam ca, speriat de atata lume, sigur va tasni macar un sobolan din adancul depozitului, printre picioarele vanzatorului spre coada si va speria pe cei slabi de inger. Nu s-a intamplat asta niciodata. Dar scene cu sobolani fugind speriati printre blocuri erau frecvente. Intre unu si doua, plecam si noi spre casa.

Faceam cale intoarsa prin iarba verde spre poarta de metal a strandului avand straturi multiple de vopsea verzi albastre si un lant cu lacat spanzurat de ea. Coboram straduta in panta asfaltata cu puietii de brazi de pe stanga care, toropiti de soare, nu mai aveau chef sa vorbeasca cu mine. Treceam podul peste mica ecluza dintre lacuri, atingand usor balustrada si simteam metalul innebunit si el de vipie, fara sa aiba dreptul sa transpire, cu lacul racoritor la cativa metri distanta in jos, dar de neatins. Uneori asteptam tramvaiul in statie, alteori mergeam pe jos pana acasa, incercand sa nu ne topim cu totul in interiorul invelisurilor noastre umane.

Adesea ne astepta acasa, in frigider, bors de loboda cu variate verdeturi in el si de o culoare verzui rosiatica, inconfundabila. Racoritor si hranitor in acelasi timp, borsul avea darul sa potoleasca arsita din interior si sa imi permita sa gandesc din nou, rememorand dimineata cu balacitul in apa si in privirele calde ale mamei.

Strandul Studentesc

Peste drum de Tei Toboc era strandul Studentesc. Avea terenuri de badminton, multe cosuri de baschet, mese de ping-pong de inchiriat si Pepsi, in loc de brifcor sau suc de zmeura fermentat. Avea un singur neajuns. Intrarea era prea scumpa. Cativa ani mai tarziu in jurul varstei de 13-15 ani, daca imi amintesc bine, in timpul acelorasi veri fierbinti, mi-as fi dorit sa merg „pe Studentesc”, doar ca finantele mele nu-mi permiteau sa platesc biletul de intrare, gardul era fara sparturi si inalt, cu sarma ghimpata la capatul de sus, iar paznicii vigilenti. Dar vorba englezului, „where there’s a will there’s a way”.

Asa ca plateam intrarea la Tei Toboc, puneam toate hainele de pe mine si incaltamintea intr-o punga de plastic si treceam inot tinand punga deasupra capului sa nu se ude, cu o mana pe care o schimbam din cand in cand. Desi apa era peste tot adanca, pe la mijlocul lacului, intalneam o zona cu alge care cresteau lungi pana aproape de suprafata. Era portiunea cea mai neplacuta din tot parcursul. Pe langa senzatia acelor plante stergandu-se de tine, imaginatia iti zburda spre cele mai infricosatoare scenarii. Stimulat probabil de lecturile acelei perioade, ma gandeam la plante uriase agatoare care se incolaceau, te blocau si intr-un final te ucideau. Oricat te-ai fi zbatut, inecul te intampina inevitabil, dupa o asteptare rabdatoare. Trecand de zona cu plante, apa devenea din nou curata, dar bineinteles ca fricile nu treceau. Un asemenea lac adanc adapostea cu siguranta, daca nu monstri, sigur niste pesti uriasi si hamesiti gata sa inghita copiii care se nimereau pe acolo.

Insa nu era totul bazat pe imaginatie. Un kilometru in aval, in lacul Plumbuita, am vazut  de-a lungul timpului de la cadavrul unei biciclete pana la cel al unor pesti, cateodata caini si o data chiar al unui cal. Era insa si o compensare in aceasta sursa pestilentiala de bacterii. Tot acolo, pe placile de beton de la malul lacului se spalau si covoare. Probabil detergentul ajuta la igienizarea apei, dar si a pestilor care cadeau in plasele si unditele pescarilor de pe acelasi maluri. Imi amintesc ca in scoala primara, mi-a cazut si mie in undita o vietate solzoasa de aproximativ 5 cm, probabil ametita de cocteilul de substante in care traia si sperand ca prin pescuit are sansa la o viata mai putin toxica s-a lasat prins. A sfarsit sarmanul (sau sarmana) in tigaie. Din fericire, eu nu am patit nimic mancand chestia aia, cantitatea de toxine dintre solzii acelei fiinte fusese neglijabila. Adevarul este ca nu m-am intrebat niciodata cat de curata este apa lacului, iar daca m-am intrebat, consideram ca mizeria din lacul vecin nu avea nici o legatura cu cea din lacul Tei.

Revenind la trecerea lacului, eram de fiecare data insotit de doi sau trei amici, ca sa ne putem bucura impreuna de inchirierea unei mesei de ping-pong, de spatiul ceva mai ingrijit  al Strandului Studentesc decat la ruda saraca Toboc sau de o sticla de Pepsi, pasare rara in magazinele cu borcane de mustar si creveti vietnamezi, din cenusiul Bucurestiului comunist.  

Invitatie la incheiere si continuare

Pe post de incheiere, am sa spun doar un lucru. Am terminat de scris si m-am dus la bucatarie sa beau niste apa. De la etajul trei, ce vad in curtea betonata a casei de peste drum? Vecinul inarmat cu o matura lata spala cu detergent covorul. Pentru voi poate fi o coincidenta sau sincronicitate. Mie imi place sa cred ca e doar un mesaj suprarealist al celor disparuti dintre noi, dar mult mai prezenti decat credem:  un covor grena inecat in detergent de o matura frenetica, intr-o curte betonata a Bucurestiului anilor 2022.

In episodul urmator al serialului „Eu si apa”, voi povesti despre mersul la mare, cum era sa nu ma inec si epava din Vama Veche.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>