Esti inteligent si talentat, dar faci cum iti spun eu

Priceput la matematica in scoala, absolvent de Politehnica, am avut multa vreme inclinatia de a analiza lucrurile mai curand rational, pe puncte, logic si argumentat si mai putin emotional. In ultima vreme, perspectiva emotionala si-a facut tot mai mult loc si s-a imbinat cu cea logica. Cel mai simplu exemplu este ca acum vreo 10 ani, daca o persoana imi spunea ca “se simte singura” puteam sa replic nonsalant ca mai sunt trei persoane cu ea, deci nu e singura. Ignoram fireste ca starea de singuratate este o emotie, si te poti simti singur chiar cu un intreg stadion langa tine, si asta pentru ca te simti, de fapt, neascultat, neinteles. Dintre diversele singuratati cea in doi poate fi dintre cele mai greu de dus. Introspectandu-ma, ajunsesem la concluzia ca am preluat in mod firesc acest comportament de la un tata foarte structurat si rational,  neintrecut in argumentare si rafinare mentala. Cum, in general, el trebuia sa masoare de 100 de ori pentru a taia o data, am dedus ca si tendinta mea spre a gandi indelung, mai degraba decat a actiona, se trage de acolo. Asa o fi, dar azi am mai adaugat o intelegere.

 

In copilarie, era o contradictie subtila intre vorbele tatei, cat de inteligent si talentat auzeam ca sunt si cum nu eram lasat sa fac lucruri dintr-o excesiva tendinta protectoare. In sine, aceste complimente, transmise din suflet, erau benefice. Mi-au dat incredere in capacitatile mele intelectuale si nu numai, fara sa ma indoiesc de ele. Cunosc multa lume, inclusiv dintre cei care vin la cabinetul meu acum, cu stima de sine scazuta si neincrezatori in puterea personala, datorita criticilor excesive ale parintilor, etichetarilor, jignirilor (“uita-te la tine, esti..”, “daca te mai prind..”) si generalizarilor (de la “ai facut o prostie” la “esti prost” etc).

Toate aceste laude la adresa mea (cat de bine fac si stiu – la scoala, la reparat chestii prin casa, bricolat diverse etc.) care aratau incredere in capacitatile mele, erau negate de diverse interdictii sau lucruri care trebuiau facute dupa reguli (e.g. ore de invatat, ore de venit acasa, fara sporturi periculoase, fara inot in larg etc). Pai daca am capacitati iesite din comun si am niste imbolduri, atunci de ce nu sunt lasat sa fac lucrurile conform impulsului interior sau daca nu, macar dupa gandirea mea? Undeva, in adancurile mele, singura explicatie plauzibila era ca gandirea trebuia rafinata si mai mult astfel incat rezultatul sa fie perfect. Gandeste mai mult, analizeaza mai mult ca doar ai toate calitatile si vei intruni exigentele. In acelasi timp, laudele stabileau si niste standarde inalte. Daca sunt asa grozav, nu am voie sa gresesc. Abordarea prin incercari, ideea de greseala din care sa inveti nu a existat multa vreme. Si nu pentru ca mi-a fost constient impus asta. Ci pentru ca, inconstient, eu fiind “atat de bun” si parintele atat de “fara cusur”, sa gresesti era de neconceput. Si uite asa, drumul spre perfectionism si inactiune a fost pavat cu bune intentii.

 

E constructiv sa ne laudam copiii, dar cu chibzuinta. Nu mereu si intr-un absolut, ci specific, pentru lucruri concrete (rezultate, straduinta, determinare, amanarea recompensei etc.). Sa le spunem ca ii iubim, iar daca vrem sa le spunem cat de grozavi sunt, sa adaugam “pentru mine..”, “pentru noi..”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>